Bestiarul semnelor la români: 90 de credințe vechi

Ce găsești aici și de ce merită citit

La Holda, în Suceava, când o găină cânta ca un cocoș, familia se pregătea de moarte. Tot la Holda, în aceeași culegere, pe pagina următoare, aceeași găină care cânta cocoșește era semn „că famila la care a cântat, are să-i meargă bine” (Gorovei, 1915, pp. 135-136, nr. 1553 și 1559). Într-un sat, același lucru putea vesti catastrofa sau norocul, iar culegătorii care au notat ambele versiuni nu au ales între ele.

Ai mai auzit, probabil, că libărcile negre aduc bogăție. Dar tot la casa omului, libărcile galbene aduceau sărăcie (Marian, Insectele, 1903, pp. 489 și 490). Și la Ciulnița, în Ialomița, striga, fluturele cu cap de mort, nu trebuia omorâtă „pentru că ea duce apă morților” (Marian, 1903, p. 270).

Această pagină adună 90 de atestări din cinci lucrări etnografice publicate între 1883 și 1916. Fiecare credință vine cu un citat original, cu autorul, pagina și localitatea din care a fost culeasă. Nu este un dicționar de superstiții „în general”: este un tabel în care poți verifica singur fiecare rând, fiindcă toate sursele sunt în domeniu public și scanate pe Archive.org.

Cum citim aceste semne azi

Toate credințele de mai jos sunt consemnări istorice, nu reguli valabile azi. Le-au cules, între 1883 și 1916, patru oameni care au bătut sate din Bucovina, Moldova, Muntenia, Ardeal și de la românii din Macedonia: Simion Florea Marian, Artur Gorovei, Tudor Pamfile și Elena Niculiță-Voronca. Fiecare a notat ce i-au spus oamenii de acolo, fără să corecteze și fără să aleagă o variantă „bună”.

Din astea rezultă câteva lucruri care trebuie spuse o singură dată:

• O credință consemnată la Țăpu, în Tecuciu, nu înseamnă că o credeau și la Crasna, în Storojineț. Regiunile din tabel sunt cele din sursă, nu o hartă a întregii Românii.
• 90 de atestări nu sunt 90 de specii biologice. Marian și Gorovei folosesc numele populare ale țăranilor, nu nomenclatorul zoologic. Bufnița din Gorovei (p. 385) nu este automat huhurezul din alt pasaj (p. 147), dar nici nu putem separa sigur speciile fără o mărturie biologică pe care culegătorii nu au lăsat-o.
• Unii autori se citează între ei. Gorovei și Pamfile preiau pasaje din lucrările lui Marian, cu trimitere la carte și pagină. Unde s-a întâmplat asta, am păstrat sursa cea mai veche ca autor primar.
• Citatele de mai jos sunt extrase din edițiile scanate și păstrează grafia autorilor, inclusiv formele vechi; am curățat numai erorile evidente de recunoaștere optică a textului (litere sau cifre confundate de scanare). Parafrazele sunt în română de azi.

Păsările de pe casă și din ogradă

Cucuveaua

Dintre toate păsările culegerilor vechi, cucuveaua are consemnarea cea mai amplă și cea mai sumbră. Gorovei a notat-o în patru localități deodată: „Când cântă cucuveica pe casă, va muri cineva din casa aceea” (1915, p. 88, nr. 1014, Tătăruși, Suceava; Stânca, Iași; Țăpu, Tecuciu; Bucovina).

Dar tot Gorovei, pe pagina următoare, a notat și reversul: dacă glasul cucuveii nu era jalnic, ci mai degrabă țipător, în acea casă urma să se nască un copil (1915, p. 89, nr. 1018, Bucovina). Aceeași pasăre, pe același acoperiș, putea să vestească moartea sau viața, iar diferența o făcea tonul pe care îl percepea ascultătorul.

Cocoșul și găina

„Cucoșul e mare pază de la Dumnezeu”, notează Voronca. „De casa unde e cucoș, nu se apropie nici o necurățenie. Ziua, diavolul de aceea nu îmblă, căci cîntă în tot ceasul cucoșul” (Voronca, Datinele și credințele poporului român, 1903, vol. I, p. 364 în reeditarea din 1998). La sfințirea casei noi i se dădea preotului un cocoș „ca să fie casa veselă” (Voronca, vol. I, p. 365).

Dar când cocoșii cântau seara, nu dimineața, sensul se răsturna: „Se crede că dacă cântă cocoșii sara, în noaptea aceia vor umbla tâlharii prin sat” (Gorovei, 1915, p. 88, nr. 1011, Bucovina).

Iar găina care cânta cocoșește era, la Holda, în Suceava, semnul celei mai limpezi contradicții din întreaga culegere: moarte (p. 135, nr. 1553) sau bine (p. 136, nr. 1559), fără nicio precizare despre ce făcea diferența.

Barza, rândunica și lăstunul

Barza (sau cocostârcul, cum îi spune Gorovei) era simplă: „acea casă pe care cocostâreii își fac cuib, esle curată și norocoasă” (Gorovei, 1915, p. 70, nr. 808, Bucovina). Rândunica, nu. La Broșteni, în Suceava, cuibul la casă era „a bine” (Gorovei, p. 286, nr. 3329). Dar la Adamești, în Teleorman, cuibul sub streașina sau înăuntrul casei locuite era „tot semn de pustietate; afară de coșări, saivante a.ș. unde nu locuiesc oameni; aici pot face” (Gorovei, p. 286, nr. 3331).

Lăstunul (sau lostunul) apare în Marian. În unele părți ale Transilvaniei, primăvara, dacă vedeai mai mulți lăstuni și erai tânăr necăsătorit, era semn că te vei căsători. Dacă vedeai doar unul singur și erai deja însurat, era semn că îți va muri soția (Marian, Ornitologia poporană română, tom. I, 1883, p. 127).

Cucul

Cucul avea un calendar precis. Cântecul lui era normal până la Sânziene. După Sânziene sau noaptea, „se crede că va urmă foamete sau vreo bătălie” (Gorovei, 1915, p. 83, nr. 949, Bucovina). Dar la Broșteni, tot în Suceava, cântecul nocturn al cucului „va fi an bun” (Gorovei, p. 83, nr. 950). Două sate din aceeași regiune, două înțelesuri opuse ale aceluiași sunet.

Corbul și cioara

Corbii care treceau deasupra unui sat croncănind și luându-se unul pe altul prevesteau „o boală mare în acel sat și multă moarte între oameni ori între dobitoace” (Marian, Ornitologia poporană română, tom. II, 1883, capitolul Corbul, Cândreni și Horodnicul-de-jos). Ciorile, în schimb, aveau un sens surprinzător: „Când ți se strâng ciorile pe casă, e semn de belșug” (Gorovei, 1915, p. 63, nr. 739, Țăpu, Tecuciu).

Alte păsări de ogradă și de câmp

Coțofana pe lângă casă anunța oaspeți (Gorovei, p. 328, nr. 3799, Broșteni, Stânca, Tătăruși). Vrăbiile care ciripeau mult în fața casei „fac a sfadă” (Gorovei, p. 362, nr. 4198, Țăpu, Tecuciu). Pupăza, dacă o auzeai prima dată pe nemâncate, „te-a spurcat, și tot anul îți miroase gura a cuibar de pupăză” (Gorovei, p. 282, nr. 3293, Covurluiu).

Codobatura, dacă o vedeai prima dată dând din coadă, te condamna la un tic blând: „bâțâie și el ca ea toată vara” (Gorovei, p. 71, nr. 826, Rudeni, Argeș). Porumbeii (hulubii) aduceau sărăcie celui care îi ținea la casă (Gorovei, p. 148, nr. 1699, jud. Suceava).

Ciocârlia care zbura foarte devreme și foarte sus anunța o zi fără ploaie (Marian, Ornitologia, tom. I, 1883, capitolul Ciocârlia). Cinteza din ținutul Câmpulungului striga „finci! finci!” ca avertisment: „să nu mai tragă nime nădejde de vreme bună nici să nu se încumete a coși” (Marian, Ornitologia, tom. I, 1883, capitolul Cintița). Forfecuțele din ținutul Dornei, când se adunau pe vârful copacilor și începeau să cânte, „peste vr’o câte-va ore se va schimbă timpulu, ca va plouă” (Marian, Ornitologia, tom. I, 1883, p. 425).

Huhurezul era concis: „Când cântă huhurezul, are să fie frig” (Gorovei, p. 147, nr. 1696, Parpanița, Vaslui). Bufnița avea un semn de primăvară timpurie: „Când bufnița, prin luna lui februar, va cântă, e semn de primăvară timpurie” (Gorovei, p. 385, nr. 4490, Ciulnița, Ialomița). Gâștele, iarna, pe ger, dacă „fac ca și cum s-ar scăldă, e semn sigur că vremea o să se moaie” (Gorovei, p. 137, nr. 1568, Stânca, Iași).

Picherea, credință culeasă la Schineni, în Tutova, „cârcâie” ca semn că „vremea se va schimbă tocmai după trei zile” (Pamfile, Văzduhul după credințile poporului român, 1916, p. 4). Și împărățelul, dacă ți-l întâlneai întâi în cale, „spun vânătorii, că nu vei avè norocu la vânătoare” (Marian, Ornitologia, tom. I, 1883, p. 319).

Cocorul era socotit barometru al recoltei: „Când vezi cocoare întâiu, să le numeri câte sunt, că atâtea chile de grâu ai să faci în acel an” (Gorovei, p. 86, nr. 980, Ciulnița, Ialomița).

Insectele care vesteau vremea, belșugul sau ursita

Buburuza

Buburuza era o entitate duală. Pe de o parte, un oracol al căsătoriei. Tinerii din Bucovina o puneau pe palmă și rosteau: „Buburuză, Buburuză, în cotro-î sbură într-acolo m’oiu însura!” (Marian, Insectele, 1903, p. 109). Direcția în care zbura arăta partea din care urma să vină soția.

Pe de altă parte, era barometru. Dacă zbura de pe mână, avea să fie vreme bună. Dacă nu voia să zboare, vreme rea (Marian, 1903, p. 119, Bucovina). Numele ei popular, Măriuța, apare în textul lui Marian.

Albina, furnica și tăunul

Albina era citită la stupină: „Când albinele dau năvală la urdiniș, e semn că în scurt are să ploaie grozav” (Gorovei, 1915, p. 3, nr. 29, Stânca, Iași). Furnicile cu aripi, multe pe jos, erau semn de „mare sărăcie și lipsă” (Gorovei, p. 128, nr. 1466, Țăpu, Tecuciu). Tăunii care năvăleau la vite „într-un număr mai mare și le pișcă rău” prevesteau ploaia (Marian, Insectele, 1903, capitolul Tăunul).

Cărăbușul și cărăbușelul de hrișcă

La Crasna, în districtul Storojinețului, primul cărăbuș prins primăvara era pus pe palmă. Dacă zbura repede, era semn de hărnicie pe timpul verii. Dacă stătea pe loc, de lene (Marian, Insectele, 1903, p. 21). Verișorul lui mai mic, cărăbușelul, anunța momentul semănatului hriștii: „când ese Cărăbușelul, atunci e un semn că trebue numai decât să semene hrișcă” (Marian, 1903, p. 17, Bucovina).

Greierul de casă și greierul de câmp

Greierul de câmp era un barometru sonor: „dacă Grierul de câmp cântă tare, are să se facă vreme bună, iar dacă cântă mai încet are să se facă vreme rea” (Marian, Insectele, 1903, p. 531, Bilca, Bucovina). Greierul de casă era mai amenințător: dacă cânta înainte de plecarea stăpânului la drum, „respectivului trebue numai decât să i se întâmple vre-o nenorocire sau o altă neplăcere în călătoria sa” (Marian, 1903, p. 532, Fundul-Sadovei, districtul Câmpulungului).

Fluturii: culoarea conta

Primul fluture văzut primăvara era o profeție pentru un an întreg. Dacă era roșu, „acela totă vara va fi roș, adecă sănătos” (Marian, 1903, p. 265, Bucovina, Moldova și Țara Românească). Dacă era galben, „acela tot anul va fi bolnăvicios și palid la față” (Marian, 1903, p. 266, Gălănești, Straja, Budeniț).

Striga, fluturele cap-de-mort, avea un rol funerar la Ciulnița: „nu e bine s-o omori, pentru că ea duce apă morților” (Marian, 1903, p. 270). Strigoieșul, fluturele de lumină, era mai practic: „Se crede că dacă un Fluture de lumină stinge lumina, se apropie o pagubă” (Marian, 1903, p. 293, comunicarea lui Dim. Marmeliuc din Liteni).

Libarcă neagră, libarcă galbenă

Una dintre cele mai curate simetrii din toată culegerea: „Libărcile negre, când se prăsesc la casa omului, e semn de bogăție” (Marian, 1903, p. 489, comunicarea părintelui T. Bălășel). „Libărcile galbene, când se prăsesc la casa omului, e semn de sărăcie” (Marian, 1903, p. 490, comunicările lui V. Stănescu și T. Bălășel). Negru = bogăție, galben = sărăcie. La fel ca la fluturi, culoarea era decizia.

Licuriciul, viespea neagră și alte insecte

Licuricii pe lângă casă nu erau un spectacol frumos, ci un semn tulburător: „Cine are Licurici pe lângă casă, e semn că acela e prieten dracului” (Marian, 1903, p. 51, Fărăgău). Viespea neagră era „feciorul dracului, deci dați-i pace, de nu vreți să aveți de lucru cu tată-so” (Marian, 1903, p. 229, Țag).

Furișorul, dacă te mușca în somn în timpul cositului, îți spunea să te ridici: „are să-ți ploie fânul” (Marian, 1903, p. 229, Șomfalău). Coropișnița, prin cântecul ei, vestea ploaia (Marian, 1903, capitolul Conochifterița, Reuseni). Libelula, numită „calul dracului”, dacă intra în casă, „oamenii din casa aceea au să facă o călătorie” (Marian, 1903, p. 563, Vârtej, Ilfov).

Puricele de omăt era un vestitor al desprimăvărării: „un insect care mănâncă omătul și prin aceasta anunță nemijlocita sosire a primăverii” (Marian, 1903, p. 569, Bucovina și Moldova). Puricii mulți, pe de altă parte, „însâmnâ sărăcie” (Marian, 1903, p. 412). Păduchii, dacă mușcau tare, aduceau ploaie (Marian, 1903, capitolul Păduchele).

Musca a morților era cea mai precisă dintre toate: „Când se strâng multe Musce la patul bolnavului, și cu deosebire Muscele morților și cele verzi-albastre, adecă Muscele de stârvuri, e semn că bolnavul e pe ducă” (Marian, 1903, p. 388). Muștele obișnuite, când umblau multe pe lângă foc, anunțau doar stricarea vremii (Gorovei, 1915, p. 215, nr. 2498, Holda, Suceava).

Insecte ale belșugului și ale calendarului

Rădașca, numită „boul lui Dumnezeu” în Bucovina, avea un ritual precis: seara înaintea Sânzienelor, oamenii din Crasna adunau mai mulți „bourei” și îi aruncau „în ogoarele cu hrișcă, anume ca aceasta să fie roditoare” (Marian, 1903, p. 39). Vaca Domnului, dacă apărea timpuriu, anunța o primăvară călduroasă (Marian, 1903, p. 428, Fărăgău). Cicora (pințirul), la românii din Macedonia, „e aducător de noroc” (Marian, 1903, p. 457). Greierul viilor era un calendar viu: „Când începe el prima oară a cântă, e semn că se luminează strugurii” (Marian, 1903, p. 458, Transilvania).

Călugărița, dacă apărea în număr mare, era semn de an bun (Marian, 1903, p. 502, Fărăgău). Cosașii urmau aceeași logică a abundenței: mulți, an bun; puțini, an sărac (Marian, 1903, capitolul Căluțul, Transilvania). Lăcusta fără pereche era semn de îmbogățire (Marian, 1903, p. 512, Buduș, Transilvania). Bălucelul (gânda de câini), pe lângă casă, anunța „un necaz, ori o supărare” (Marian, 1903, p. 398, Milașul-mare). Ilenă (cărăbușul verde), la românii din Macedonia: mulți zângânari într-un an, secetă mare (Marian, 1903, p. 12). Molia avea un remediu: „Preotul la bobotează să-ți boteze rufele, ca să nu ți le roadă moliile” (Gorovei, 1915, p. 213, nr. 2481, Vâlcea). Cariul rodea „numai în lemnele cele uscate și mol și cu deosebire în cele ce se taie când e lună veche” (Marian, 1903, p. 60).

Câinele, pisica, broasca și șarpele casei

Câinele

Urletul nocturn al câinelui lângă casă era semnul cel mai temut din sat: „e semn sau că va muri cineva din casă, sau că cei din casă au să se mute în altă parte” (Gorovei, 1915, p. 47, nr. 546, Tătăruși, Suceava; Stânca, Iași). Alternativa mai blândă, mutarea, pare un adaos care îi ușura pe ascultători.

Pisica

Pisica neagră, la Broșteni, nu era de rău, ci de bine, dar numai alături de alte animale negre: „Mâță ori motan negru, cucoș negru și câne negru, aduc bine la casă” (Gorovei, 1915, p. 188, nr. 2188, Broșteni, Suceava). Un trio negru complet era o protecție. Separată de celelalte, pisica avea un gest domestic: „Când și-a linge mâța labele, vin oaspeți în casă” (Gorovei, p. 188, nr. 2178, Țăpu, Tecuciu).

Șarpele casei

„Orice casă are un șerpe; șerpele de casă îi blând și nu mușcă. El trăește în pereții casei. Să nu-l omori când îl vezi, că nu-i bine” (Gorovei, 1915, p. 320, nr. 3711, Broșteni, Suceava; Straja, Bucovina; Țăpu, Tecuciu). Trei localități deodată, cu aceeași interdicție de ucidere. Altfel în culegere, altă credință legată de același șarpe spune lucrurile pe șleau: „Să nu omori șerpele de casă, că omori norocul” (Gorovei, p. 235, nr. 2724, jud. Suceava), deci șarpele casei era perceput ca aducător de noroc, nu doar ca vecin inofensiv.

Broasca și brotăcelul

Broasca era un prag între lumi. „Când intră broaște în casă, e semn rău: va muri unul din casă” (Gorovei, 1915, p. 31, nr. 346, Tătăruși, Suceava). Brotăcelul (buratecul) era opusul: „Când auzi cântând buratec întâiu primavara, să te dai de trei ori peste cap, că ai noroc” (Gorovei, p. 37, nr. 423, Popeni, Tutova).

Nevăstuica, cârtița, ariciul

Nevăstuica putea fi alungată cu un truc de filatură. La Popeni, în Tutova, puneai „într-un băț un fuior de cânepă și așezi bățul în gard. Nevăstuica când vede bățul cu fuiorul, zice: mi-i urât să torc, și se duce de pe acolo” (Gorovei, 1915, p. 230, nr. 2665). Cârtița, la Vâlcea, era alungată cu o furcă cu caier și fus pusă în capul răzorului (Gorovei, p. 55, nr. 650). Ariciul nu trebuia omorât, „pentru că el a urzit pământul, sau l-a măsurat” (Gorovei, p. 11, nr. 119, Maia, Ilfov).

Lupul, iepurele, ursul

Lupul era „cânele sfântului Petru, și unde-i poruncește el, acolo face pradă. Când se strâng mai mulți lupi la un loc, de urlă, se zice că se roagă lui sf. Petru să li rânduiască pradă” (Gorovei, 1915, p. 171, nr. 1964, Voinești, Muscel). Iepurele care trecea drumul era semn rău pentru călătorie (Gorovei, p. 14, nr. 146, Bucovina). Veverița întâlnită noaptea anunța o zi proastă (Gorovei, p. 353, nr. 4082, Găinești, Suceava). Liliacul, la Bogdănești, „prevestește moartea” (Gorovei, p. 163, nr. 1868).

Ursul, în schimb, era chemat în casă. La Ibănești, în Tutova, femeile chemau „figanul cu ursul” în ogradă și în casă, iar o femeie i-a explicat lui Gorovei: „așa-i ghine să hie numai giocuri și veselii în ograda mè, iar din casă ursul ni-o scos faptu, și d’eci ari să ni meargă ghine” (Gorovei, 1915, p. 341, nr. 3947).

Alte animale de gospodărie

Boii, la Țăpu, vorbeau în seara de Sfântul Vasile, „numai dacă te culci în iesle, dar e primejdios de moarte”. Unul a îndrăznit și i-a auzit: „Hai frate să ne culcăm, că mâne avem să ducem pe stăpânul nostru la groapă” (Gorovei, 1915, p. 30, nr. 335). Caii care sforăiau, adică „trag aer pe nări”, anunțau ploaia (Gorovei, p. 41, nr. 474, Adamești, Teleorman). Oile care „sar și zburdă” anunțau vreme rea (Gorovei, p. 242, nr. 2812, Găinești, Suceava). Porcii care „se joacă sau se încură cu fân în gură” la fel (Gorovei, p. 280, nr. 3263, Rudeni, Argeș). Măgarii care zburdau anunțau schimbarea vremii (Pamfile, Văzduhul, 1916, p. 4, Ardeoani, Bacău). Vaca care făta doi viței era semn rău (Gorovei, p. 346, nr. 3994, Țăpu, Tecuciu).

Păianjenul, când cobora în casă, „îți vine un neam” (Gorovei, p. 254, nr. 2976, Vâlcea). Șoarecii care rodeau o haină vesteau boala proprietarului (Gorovei, p. 320, nr. 3718, Bucovina). Șopârla în drum: „la mare nenorocire să se aștepte omul” (Gorovei, p. 321, nr. 3728, Stânca, Iași).

Când același animal însemna lucruri opuse

Culegerile nu oferă un cod unitar. Aceeași făptură, în localități apropiate sau chiar în același sat, putea vesti lucruri contrare. Iată cele mai limpezi cazuri din date:

Gorovei nu a ales între variante. Le-a notat pe amândouă, cu număr de ordine și localitate. Asta face din culegerea lui un document, nu un manual: arată ce credeau oamenii, nu ce „trebuia” să crezi.

Dacă te interesează cum se diferențiau credințele de la o regiune la alta, pe pagina ce credeau românii, regiune cu regiune poți compara și alte atestări pe localități.

Tabelul complet: făptură, semn, loc și sursă

Tabelul de mai jos cuprinde toate cele 90 de atestări din setul de date. Fiecare rând are: numele popular al făpturii, grupul (pasăre, insectă, animal sau reptilă), credința parafrază în română de azi, contextul în care se aplica semnul, localitatea sau regiunea și sursa completă cu pagină. Citatele originale sunt redate în secțiunile de mai sus; aici am păstrat parafrazele pentru lizibilitate.

Dacă vrei să cauți o credință nu după animal, ci după întâmplare (ți-a căzut oglinda, ai găsit bani, te-ai trezit cu un gust amar), dicționarul superstițiilor românești este organizat după eveniment, nu după făptură.

Ce ne spun aceste semne despre oamenii care le-au crezut

Dacă citești tabelul pe coloana „context”, observi că majoritatea semnelor se grupează în jurul a patru griji: vremea (cai, oi, porci, gâște, greieri, forfecuțe, tăuni, muște), moartea și boala (cucuvea, câine, corb, liliac, muscă a morților, broască), belșugul și sărăcia (cioară, libărci, furnici, purici, cocori, cosași) și relațiile cu ceilalți (coțofana și pisica pentru oaspeți, păianjenul pentru ruda care sosește, buburuza pentru ursită, lăstunul pentru căsătorie).

Sunt exact grijile unei gospodării rurale care depindea de vreme pentru recoltă, de sănătatea membrilor familiei pentru muncă și de rețeaua de relații pentru supraviețuire. Animalele nu erau simboluri abstracte, ci vecinii permanenți ai omului: stăteau pe acoperișul lui, intrau în casa lui, urlau noaptea lângă fereastra lui. Era firesc să le citească intențiile, exact cum noi citim un mesaj scurt de la un coleg și ne întrebăm ce a vrut să spună.

Cea mai sinceră lecție a acestor culegeri este că nimeni nu avea un răspuns unic. La Holda, aceeași găină putea fi moarte sau bine. La Broșteni și la Adamești, aceeași rândunică era noroc sau pustietate. Oamenii care le-au spus lui Gorovei și Marian nu aveau o doctrină, ci aveau un limbaj prin care își explicau neliniștea, iar explicația se schimba de la un sat la altul.

Pentru o listă mai largă de cărți despre credințele și superstițiile românilor, inclusiv edițiile moderne ale lui Marian și Gorovei, am pregătit o pagină separată cu titluri, autori și anii publicării.

Toate cele 90 de înregistrări pot fi descărcate ca fișier CSV, cu făptura, grupul, credința, contextul, localitatea, sursa și citatul original: bestiarul-semnelor-la-romani.csv. Selecția, organizarea datelor și parafrazele realizate de Înțeles.ro sunt oferite sub licența Creative Commons Atribuire 4.0 Internațional, CC BY 4.0; le poți reutiliza cu atribuirea „Înțeles.ro, Bestiarul semnelor la români”, indicând licența și menționând trimiterile bibliografice.

Surse

1. Artur Gorovei, Credinți și superstiții ale poporului român, Academia Română, colecția „Din vieața poporului român”, XXVII, București, 1915. Ediție scanată pe Archive.org. Domeniu public.
2. Simion Florea Marian, Ornitologia poporană română, 2 volume, Cernăuți, 1883. Tom. I și tom. II pe Archive.org. Domeniu public.
3. Simion Florea Marian, Insectele în limba, credințele și obiceiurile românilor. Studiu folkloristic, Academia Română, București, 1903. Ediție scanată pe Archive.org. Domeniu public.
4. Tudor Pamfile, Văzduhul după credințile poporului român, Academia Română, București, 1916 (anul de pe pagina de titlu; ședința menționată e din 1915). Ediție scanată pe Archive.org. Domeniu public.
5. Elena Niculiță-Voronca, Datinele și credințele poporului român, adunate și așezate în ordine mitologică, Cernăuți, 1903; reeditarea Polirom, Iași, 1998. Vol. I pe Archive.org. Paginile citate sunt ale reeditării din 1998.

Toate cele 90 de atestări au fost extrase direct din edițiile scanate și digitizate ale lucrărilor de mai sus, disponibile în domeniu public pe Archive.org (o parte dintre scanuri provin din colecția digitală a BCU București). Citatele păstrează grafia autorilor; erorile evidente de recunoaștere optică a textului au fost curățate, iar parafrazele din tabel sunt în română de azi.