Nopțile de vise din calendarul popular: surse și datini

Nopțile de vise din calendarul popular nu se opresc la Sfântul Andrei: aici găsești obiceiurile atestate, locurile și paginile unde poți verifica fiecare mărturie. Printre cele mai neașteptate sunt sucitorul pus sub cap în ajunul Bobotezei, consemnat de Elena Sevastos în Nunta la români (1889), sfoara cu douăsprezece noduri din Joia Mare, descrisă de Simion Florea Marian în Păresimile (1899), și gândul la porumb înainte de somn, păstrat de Tudor Pamfile în Crăciunul (1914).

Nu toate aceste vise răspundeau aceleiași întrebări. În mărturiile adunate de Sevastos și Marian era căutat viitorul partener; în cea publicată de Pamfile, din Catanele, județul Dolj, muncitorii de câmp încercau să afle cum avea să fie porumbul peste an. Un sucitor, o sfoară, o recoltă: trei detalii care merită păstrate separat, cu sursa fiecăruia.

Calendarul de mai jos reunește 33 de înregistrări din șapte lucrări etnografice. Sunt variante ale unor obiceiuri, un semn agrar și povestiri, nu 33 de nopți distincte. Datele fixe te orientează după numele sărbătorilor; nu reprezintă conversii între calendarele folosite de comunitățile istorice.

Calendarul atestărilor: când, unde și pentru ce era căutat visul

De Anul Nou: obiele sub cap și straie pe masă

La Artur Gorovei, în Credinți și superstiții ale poporului român (1915, p. 342, nr. 3956), obiceiul din Bucovina îi privește și pe flăcăi, și pe fete. Obielele sau colțunii erau puși sub cap în seara Anului Nou, cu credința că persoana rânduită pentru căsătorie avea să apară în somn. La fel de vechi sunt superstițiile și datinile care însoțeau așteptarea.

Flăcăul sau fata care voește să știe care îi va fi ursita, să ieie în sara anului nou obielele sau colțunii și să și le puie sub cap, și apoi se crede că va vedea, în acea noapte, partea sa, în vis.

În aceeași carte, la nr. 3959, întrebarea fetelor din Țăpu, Tecuciu, era mai precisă: avea să le ia de soție cel la care se gândeau? Trei bucături, păstrate de la începutul, mijlocul și sfârșitul mesei, erau puse afară, pe fereastră, ca să fie urate de băieții cu plugușorul. Ursita era așteptată apoi în vis, cu răspunsul.

Gorovei mai înregistrează un vas cu apă în care fetele lăsau o ramură de busuioc, una de măr și «o pară de argint cu punte» până dimineață (p. 363, nr. 4204). Tânărul visat era socotit viitorul soț. Verdeața alături de el era interpretată favorabil, iar bivolii, nefavorabil. Locul nu este precizat în intrare. Nici forma perei de argint, numită cu punte, nu este explicată în text, așa că nu putem desena una după presupuneri.

La Broscăuți, gestul era mult mai simplu. Elena Niculiță-Voronca notează în Datinele și credințele poporului român (1903, reeditare 1998, I, p. 107) că fetele puneau straiele pe masă când se culcau, ca să-și viseze ursitorul. Pe masă, nu sub pernă: diferența se pierde ușor dacă toate variantele sunt povestite din memorie.

Tot Niculiță-Voronca consemnează turta foarte sărată, coaptă între focuri și mâncată la culcare. Omul visat dând apă era socotit ursitorul (I, p. 155). Pasajul o așază alternativ spre Anul Nou sau spre Sfântul Andrei. Avem, așadar, o singură atestare cu două plasări în calendar, nu două mărturii independente.

În ajunul Bobotezei: busuiocul, mărgelele și sucitorul

În mărturiile despre Bobotează, trecerea preotului prin casă apare alături de pregătirea somnului. Gorovei, în Credinți și superstiții ale poporului român (1915, p. 341, nr. 3952), consemnează la Sabolciu postul fetelor de măritat și firul luat din mătăuzul preotului, pus noaptea sub pernă. Partenerul așteptat în vis este numit în pasaj data.

În Vâlcea, aceeași culegere păstrează două gesturi distincte: mărgelele erau puse sub prag înainte de trecerea preotului, iar busuiocul cu care stropea era pus sub cap (p. 343, nr. 3963). Amândouă urmăreau visarea viitorului soț. Mărgelele rămân însă sub prag; sursa nu spune că ajungeau sub pernă.

O altă intrare îi cuprinde și pe feciori. În comunicarea atribuită lui Iosif Stanca, publicată de Gorovei la p. 343, nr. 3962, fetele și băieții nu mâncau și nu beau până la apariția stelelor, apoi mâncau o pogăciță foarte sărată. Partenerul era așteptat în vis oferind apă rece. Numele corespondentului nu ne dă, singur, localitatea obiceiului.

Elena Sevastos adună alte patru variante în Nunta la români (1889, p. 9). Tabelul păstrează succesiunea gesturilor, fără a le transforma în recomandări de urmat.

Pentru ultima variantă, Sevastos scrie: „pune-ți sucitorulŭ sub capŭ”. Este unul dintre detaliile care fac utilă întoarcerea la pagină: obiectul nu este busuiocul și nici pieptenele din alte mărturii. În aceste patru pasaje, autoarea nu precizează localitatea.

Descrierile rămân la trecut. Postul fără apă, focul și obiectele puse în pat sunt aici parte din documentarea unor obiceiuri, nu instrucțiuni pentru pregătirea unui vis.

Spre Sântoader: pieptenele și puntea de trestie

Sântoaderul din acest calendar este sărbătoarea mobilă de la începutul Postului Mare. În Datinele și credințele poporului român (1903, reeditare 1998, II, p. 151), Elena Niculiță-Voronca păstrează două variante din Botoșani.

În prima, după ce se spălau, fetele puneau lăutoarea sub pat, iar pieptenele sub cap, pentru visarea ursitorului. În a doua, fetele așezau trestie peste pârâu, ca punte pentru cel pe care doreau să-l viseze. Puntea era, de data aceasta, peste apă, în afara casei.

Simion Florea Marian descrie pentru Moldova o altă alcătuire în Păresimile (1899, reeditare, I, p. 278). Într-o strachină erau puse apă curată ori descântată, busuioc, păr și pieptenele. Strachina stătea sub pat, în dreptul capului. Pasajul leagă explicit două dorințe: creșterea frumoasă a părului și visarea pețitorilor. Dacă am păstra numai visul, am pierde jumătate din scopul declarat al gestului.

Variantele aromâne din Epir și din Turcia europeană a sursei

Pe aceeași pagină din Păresimile, Marian (1899) prezintă separat obiceiuri aromâne. Ele nu trebuie mutate pe harta României de azi doar fiindcă apar într-o carte despre sărbătorile românilor.

În varianta din Epir, fetele și flăcăii foloseau grâu de la trisaliu și un colac făcut din făină luată din trei case unde se sărbătorea numele Teodor. O bucățică din colac era purtată la sân; restul, grâul și un ulcior cu apă erau puse sub pernă. Viitorul partener era așteptat în somn. Marian precizează și că tinerii se gândeau, la culcare, la persoana iubită.

Pentru fetele aromâne din ceea ce sursa numește Turcia europeană, Marian consemnează câteva grăunțe din pendertu, ținute în buzunar sau la sân în timpul somnului, pentru visarea ursitului. Ambele variante sunt la p. 278 a reeditării consultate. Sunt două mărturii cu locuri și obiecte proprii, nu o singură rânduială aromână uniformă.

În Joia Mare: cele douăsprezece noduri

În Păresimile (1899), Simion Florea Marian descrie fetele din unele părți ale Moldovei care făceau câte un nod într-o sfoară la fiecare dintre cele douăsprezece Evanghelii. Întoarse acasă în Joia Mare seara, puneau sfoara sub cap, cu încredințarea că aveau să-și vadă în vis partenerul rânduit de Dumnezeu (reeditare 1994, II, p. 104).

Numărul nodurilor vine din succesiunea celor douăsprezece Evanghelii, nu dintr-o cifră adăugată ulterior descrierii. Marian menționează în apropiere și alte întrebuințări ale sforii; aici este păstrată numai cea legată explicit de vis.

La Botoșani reapare puntea de trestii. Elena Niculiță-Voronca o consemnează în Datinele și credințele poporului român (1903, reeditare 1998, II, p. 270), pentru Joia Mare spre vineri:

De Joia Mare spre vineri, fetele pun trestii pe părău, punte ursitoriului, și zic: „Eu pun punte ursitoriului meu, să vie la mine peste ape, peste dealuri; în vis să-l visez și aievea să-l văz.”

Formula cere ambele întâlniri: în somn și aievea. Iar asemănarea cu puntea de Sântoader, păstrată tot de Niculiță-Voronca, nu șterge diferența dintre cele două momente ale anului.

De Sfântul Ilie: cânepa verde și cânepa uscată

În Sărbătorile de vară la români, Tudor Pamfile consemnează un obicei din Basarabia, pentru ajunul Sfântului Ilie (p. 206). Fetele mergeau noaptea la cânepiște, se dezbrăcau de cămăși, se tăvăleau pe pământ, apoi se îmbrăcau și se duceau la culcare.

Răspunsul era așteptat prin înfățișarea cânepii din vis. Verde însemna măritiș cu un flăcău; uscat, cu un om bătrân. Aceasta este opoziția din pasaj. Bogăția, sărăcia sau data nunții nu sunt răspunsurile consemnate aici.

Pamfile trimite în notă la Z. C. Arbore, Basarabia, p. 174. Mărturia este folosită prin volumul lui Pamfile, nu ca și cum ar fi fost verificată separat în cartea lui Arbore. Foaia consultată a lucrării lui Pamfile indică ședința din 26 noiembrie 1910, fără un an distinct al tipăririi.

De Sfântul Andrei: turta, grâul și întâlnirea prin somn

Tudor Pamfile descrie turta din Covurluiu în Sărbătorile de toamnă și Postul Crăciunului (1914, pp. 140, 141). Fetele aduceau apa cu gura, iar apa, sarea și făina erau măsurate în părți egale, cu o coajă de nucă. Fiecare își cocea turta pe vatră și o mânca. Voinicul așteptat în vis, aducând apă, era socotit ursitorul.

La Mahala, obiectul de sub cap era grâul. Elena Niculiță-Voronca consemnează, de la Catrina Dumitrașcu, 41 de fire de grâu și chemarea îngerului care să arate ursitorul, în Datinele și credințele poporului român (1903, reeditare 1998, I, p. 112). Textul spune fire, nu boabe. Pentru comparația mai largă dintre variantele acelei nopți, există pagina despre visele de Sfântul Andrei și ritualurile din surse vechi.

O altă consemnare a aceleiași autoare este o povestire despre somn, nu o rețetă. Saveta Buzdugan din Ilișești povestește despre ursitele care veneau pe la Sfântul Andrei și întrebau fetele prin somn, oferindu-le alegerea unui partener (II, p. 170). Povestitoarea spune că exista și un descântec de chemare, dar nu îl știa. Lipsa lui rămâne o lipsă; nu poate fi completată cu o formulă din alt sat.

Fântâna: formula cere visul, scena se petrece treaz

În cartea sa din 1914, la p. 141, Pamfile descrie și lumânarea de la Paști coborâtă în fântână în noaptea de Sfântul Andrei. Formula rostită cerea vederea ursitului în vis și aievea. Totuși, rezultatul povestit era chipul văzut în apa fântânii, în stare de veghe.

Această înregistrare este păstrată ca practică mixtă, nu ca dovadă a unui vis petrecut în somn. Autorul nu precizează locul, așa că nici eticheta Covurluiu din pasajul turtei nu poate fi întinsă asupra ei.

În postul Crăciunului: grâul verde, fără pregătirea unui vis

Artur Gorovei publică în Credinți și superstiții ale poporului român (1915, p. 140, nr. 1611) o credință din Vâlcea: grâul verde visat în postul Crăciunului era socotit semn al unui an mănos și al unei recolte bune de grâu.

Aici nu apare nici obiectul pus sub cap, nici postul făcut pentru chemarea ursitului. Este interpretat un vis spontan, într-un interval al anului. Postul Crăciunului nu devine, prin această mărturie, o noapte suplimentară.

Înainte de Ajun: porumbul pe care oamenii încercau să-l viseze

La Catanele, în județul Dolj, întrebarea privea câmpul. În Crăciunul (1914, p. 21), Tudor Pamfile publică o comunicare de la Șt. St. Tuțescu despre muncitorii de câmp care se gândeau la porumb înainte de somn, ca să-l viseze. Înfățișarea lui din vis era luată drept semn pentru recolta următoare.

Spre Ajunul Crăciunului este bine ca muncitorii de câmp să se gândească la popușoi, ca să-i viseze peste noapte. Cum îi vor visă, așa vor fi popușoii peste an.

Popușoi înseamnă aici porumb. Iar timpul contează: pasajul spune spre Ajunul Crăciunului, orientativ noaptea de 23 spre 24 decembrie, nu noaptea de 24 spre 25. Dacă le unim, mutăm mărturia cu o noapte.

Obiceiul consemnat de Pamfile nu cere un obiect sub pernă. Pregătirea descrisă este gândul la porumb. Din această observație istorică nu deducem o explicație psihologică sau o metodă de control al viselor.

În Ajunul Crăciunului: brâul, spelca și busuiocul

Elena Niculiță-Voronca adună trei variante din Botoșani în Datinele și credințele poporului român (1903, reeditare 1998, I, p. 65). Prima vine de la mama autoarei: după postul zilei, fata păstra în brâu prima îmbucătură de seară. La culcare, brâul era pus jos, se băteau trei mătănii pe el și se rostea formula de chemare a ursitorului.

În a doua variantă, o spelcă era pusă sub prag pentru ca preotul să treacă peste ea. După aceea, fata o lua și o punea în cap, dormind cu ea, în speranța că avea să viseze viitorul soț. În a treia, cânepa era semănată la trunchi și grăpată cu cămașa; formula îi făcea drum ursitorului, cerând vederea lui în vis și aievea.

Ultima mărturie descrie chemarea, nu un vis individual povestit după trezire. Distincția rămâne valabilă chiar dacă toate trei apar pe aceeași pagină.

Tudor Pamfile păstrează alte patru variante în Crăciunul (1914, p. 34), fără să precizeze locul în pasaj. Ele nu primesc automat localizarea Botoșani de la Niculiță-Voronca.

Pentru lumânărica însoțită de rugăciune și mătănii există și pasajul Elenei Sevastos din Nunta la români (1889, p. 6), care precizează apariția în somn. Paralela ajută la verificarea sensului, dar nu adaugă o nouă noapte calendarului.

Turta de Crăciun merită comparată atent cu cea de Sfântul Andrei. În descrierea lui Pamfile din Crăciunul, proporția este jumătate sare, jumătate făină; în cea din Covurluiu, publicată în Sărbătorile de toamnă și Postul Crăciunului, apa, sarea și făina sunt în măsuri egale. Nici formularea despre rezultat nu este identică: de Crăciun, Pamfile prezintă apariția mirelui cu apă ca posibilitate.

Cum verifici o tradiție fără să amesteci mărturiile

Dacă vrei să citezi unul dintre aceste obiceiuri, păstrează împreună sărbătoarea, locul, gestul și pagina. La Gorovei, mărgelele de Bobotează sunt sub prag; la Niculiță-Voronca, straiele de Anul Nou din Broscăuți sunt pe masă; la Sevastos, straiele din ajunul Bobotezei ajung sub cap. Tocmai aceste deosebiri fac mărturiile folositoare.

Anul lucrării și pagina ediției consultate nu sunt același lucru. Pentru Niculiță-Voronca, anul textului este 1903, dar paginile indicate aici aparțin reeditării Polirom din 1998. Pentru Marian, paginile despre Sântoader și Joia Mare sunt din reeditările consultate, nu sunt atribuite automat ediției din 1899.

Un loc neprecizat trebuie să rămână neprecizat. Nici numele unui corespondent, nici localitatea din paragraful vecin nu completează singure informația. La fel, două cărți care reproduc același obicei nu înseamnă neapărat două observații independente.

Acest calendar nu promite douăsprezece nopți și nu completează golurile cu tradiții nesusținute de pasajele adunate. Sunt documentate șapte sărbători, noaptea dinaintea Ajunului Crăciunului și un interval, postul Crăciunului. Absența unei sărbători din tabel spune ceva despre limitele dosarului, nu dovedește că acolo n-a existat nicăieri vreun obicei legat de vise.

Nu a fost adăugată nicio noapte a visării morților doar pe baza unor pomeni sau a unor credințe despre revenirea sufletelor. Iar privitul în oglindă ori în apă, treaz, nu este trecut drept somn. Pentru fiecare înregistrare contează ce descrie efectiv pasajul.

Acestea sunt consemnări ale unor credințe, nu promisiuni despre ce poate prezice un vis. Valoarea lor documentară stă în detaliul pe care îl poți verifica: obiectul, cuvintele, locul și pagina.

Surse

• Elena Sevastos, Nunta la români. Studiu istorico-etnografic comparativ, București, Tipografia Carol Göbl, 1889, pp. 6, 9.
• Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, partea Păresimile, 1899. Pentru Sântoader: reeditarea îngrijită de Iordan Datcu, Editura Fundației Culturale Române, vol. I, p. 278. Pentru Joia Mare: reeditarea din 1994, vol. II, p. 104.
• Elena Niculiță-Voronca, Datinele și credințele poporului român, Cernăuți, 1903. Consultată în reeditarea Polirom, 1998: vol. I, pp. 65, 107, 112, 155; vol. II, pp. 151, 170, 270.
• Tudor Pamfile, Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Academia Română, p. 206. Foaia consultată indică ședința din 26 noiembrie 1910, fără un an separat al tipăririi.
• Tudor Pamfile, Sărbătorile de toamnă și Postul Crăciunului, Academia Română, 1914, pp. 140, 141. Anul este cel de pe pagina de titlu, chiar dacă numele fișierului digitizat conține 1913.
• Tudor Pamfile, Crăciunul. Studiu etnografic, Academia Română, 1914, pp. 21, 34.
• Artur Gorovei, Credinți și superstiții ale poporului român, Academia Română, 1915, p. 140, nr. 1611; p. 341, nr. 3952; p. 342, nr. 3956, 3959; p. 343, nr. 3962, 3963; p. 363, nr. 4204.

Datele au fost compilate din surse primare citite în ediții digitizate, cu păstrarea localizărilor, a paginilor edițiilor consultate și a diferenței dintre pregătirea visului, visul spontan, povestire și vederea în stare de veghe.