De ce nu visezi persoana decedată pe care ai iubit-o

Dacă ai pierdut pe cineva drag și te doare că rudele povestesc cum l-au visat, în timp ce ție nu îți apare deloc în somn, ia-ți această piatră de pe inimă: nu înseamnă că este supărat pe tine și nici că legătura voastră s-a stins. Atât rânduiala veche a satului românesc, unde se spunea că omul împăcat nu tulbură somnul celor vii, cât și ceea ce observă psihologii în doliu arată că tocmai oamenii cei mai apropiați își visează cel mai greu morții în primele luni.

La parastas auzi tot felul de povești: soacra l-a visat în prag, nepoata l-a văzut la masă, un văr din altă țară a visat că îl suna. Și tu, care l-ai îngrijit, care i-ai fost cel mai aproape, nu ai visat nimic. Nimic nu se repetă. Noaptea e doar noapte și dimineața e doar dimineață. E normal să te întrebi dacă a plecat supărat.

Ce spunea satul vechi despre visul care nu vine

În tradiția românească, lipsa visului nu era un semn rău. Simion Florea Marian a notat în 1892, în monografia despre înmormântarea la români, că mortul se arăta în vis când „cerea” ceva: pomană, o lumânare, o haină, o slujbă. Atunci familia știa ce are de făcut și împărțea, aprindea, dădea.

După aceeași logică, Artur Gorovei notează în 1915 că atunci când cel adormit nu apărea în visele familiei, bătrânii luau asta ca semn că sufletul e sătul și așezat în pace, că nu are nimic de cerut. Cu alte cuvinte, în rânduiala veche visul era o cerere, iar absența lui era o împăcare. Nu o certă.

Ce observă psihologia doliului

Durerea nu lasă somnul întreg. În primele luni după o pierdere mare dormi în fâșii, te trezești des, iar visele nu apucă să se fixeze în memorie. Te ridici dimineața și nu-ți amintești nimic, deși ai visat.

Apoi, mintea îți dozează durerea. O întâlnire vie în vis, cu vocea lui exactă și gestul lui mic din bucătărie, ar fi urmată de secunda cruntă de dimineață în care realizezi iar că nu mai e. Corpul se ferește de a doua pierdere și amână scena până când poți duce trezirea.

Al treilea motiv are o cruzime aproape comică: când te culci seară de seară rugându-te să-l visezi, presiunea așteptării ține somnul superficial și șterge orice imagine înainte să o prinzi. Visul nu vine la comandă. Cu cât îl ceri mai insistent, cu atât mai mult te păzești de el.

Variantele pe care le trăiesc oamenii

Rudele îl visează, numai tu nu. De obicei înseamnă că ești în punctul în care durerea e cea mai tare și somnul cel mai frânt. Nu e o competiție a iubirii; e o diferență de șoc.

Au trecut 40 de zile sau un an și nu ți-a apărut deloc. Cât timp duci singur actele, parastasele, masa pentru rude, hainele lui pe care trebuie date, mintea e ocupată cu treabă. Visul vine abia când mâinile se opresc.

Îi simți prezența ori îi auzi vocea prin somn, fără să-i vezi chipul. E un stadiu intermediar: memoria afectivă se reface treptat după săptămânile de spital și de veghe, și începe cu sunet și cu senzația că e acolo, înainte să-i redea fața.

Îl visai des la început, iar de câteva luni s-au oprit. Legătura nu s-a rupt; durerea ascuțită s-a așezat într-o amintire mai liniștită și mintea nu mai are nevoie să-l cheme în fiecare noapte.

Visezi casa lui, hainele lui, scaunul lui, dar el lipsește din cameră. Mintea se obișnuiește întâi cu decorul pierderii înainte să suporte revederea.

Și varianta care doare cel mai tare: te temi că nu-l visezi fiindcă a plecat supărat pe tine. Vorbele de sat („dacă nu-l visezi, e că e mâhnit”) țin de bârfa de după parastas, nu de iubirea dintre voi. Dacă ați fost apropiați, nu absența unui vis e dovada, ci felul în care îți este dor.

Ce poți face în loc să aștepți visul

Nu-l forța. Spune-i în glas tare seară de seară ce i-ai fi zis, vorbește cu poza lui, du-te mâine pe aleea unde mergeați, scrie-i o foaie cu ce s-a mai întâmplat. Oamenii în doliu nu au nevoie de un vis ca să știe că legătura continuă; au nevoie de o formă în care s-o pună.

Dacă durerea îți ține somnul rupt de luni bune și ziua nu mai poți funcționa, vorbește cu medicul de familie sau cu un psiholog care lucrează cu doliu. Nu e nici slăbiciune, nici trădare față de el.

Când în sfârșit apare în vis și te cheamă să mergi cu el ori îți cere de mâncare, visul își are tâlcul lui, pe care îl găsești alături de toate celelalte scene în dicționarul de vise, iar ce au crezut satele românești despre visele cu morți în ultimele două secole ți le pune cap la cap dicționarul de superstiții. Un vis nu e nici promisiune, nici pedeapsă: atunci când vine, vine să te ajute să porți dorul, nu să-ți dea socoteală.