Cine a inventat patul: istoria pe care o folosești
Patul nu a fost inventat de o singură persoană. A apărut treptat, de la culcușuri din plante la cadre ridicate de la sol, apoi la mobilierul cu saltea pe care îl folosim astăzi. Așternuturile descoperite la Border Cave, în Africa de Sud, au o vechime de aproximativ 200.000 de ani.
Răspunsul depinde și de ce numești „pat”: un loc pregătit pentru somn, o platformă cu picioare sau un ansamblu cu somieră și saltea. Fiecare are propria istorie. Nu există un nume care să le acopere pe toate.
Primele culcușuri: iarbă, frunze și cenușă
La Border Cave, cercetările arheologice conduse de Lyn Wadley au identificat urme de așternuturi din iarbă, așezate pe cenușă. Descoperirea arată că oamenii își pregăteau suprafața de dormit cu mult înainte de apariția mobilierului din lemn.
Cenușa și alegerea plantelor sunt detalii importante: nu era doar un mănunchi aruncat pe jos. Stratul de cenușă este interpretat ca o modalitate de a limita insectele în locul de odihnă. Dovezile sunt descrise în cercetarea despre așternuturile de la Border Cave.
La Sibudu, tot în Africa de Sud, au fost găsite așternuturi vechi de aproximativ 77.000 de ani, cu rogoz și frunze de Cryptocarya woodii. Plantele aromatice sunt asociate cu protecția împotriva insectelor. Așternuturile erau înnoite, iar materialul vechi era ars: curățarea spațiului făcea parte din pregătirea lui.
Egiptenii și patul ridicat de la sol
În Egiptul Antic existau paturi cu un cadru din lemn ridicat pe picioare, în jurul anului 3000 î.Hr. Ele sunt un reper timpuriu pentru patul ca piesă de mobilier, nu dovada că un singur egiptean l-a inventat într-o anumită zi.
Suprafața de dormit era susținută de curele sau funii împletite. Ridicarea ei de la podea separa corpul de sol și de animalele care se deplasau pe acesta. Unele cadre aveau înălțimi de 30 sau 50 de centimetri și picioare sculptate în formă de labe de animale.
Pentru cei înstăriți, cadrul din cedru sau abanos era și un obiect prețios. Oamenii cu mai puține resurse foloseau rogojini sau platforme din chirpici. Așadar, apariția patului ridicat nu a însemnat că toată lumea a început să doarmă la fel.
În locul unei perne moi, egiptenii foloseau și suporturi curbate pentru ceafă, numite gersu, din lemn, piatră sau fildeș. Suportul lăsa aerul să circule în jurul gâtului și proteja coafurile elaborate în timpul nopții. Suportul și salteaua aveau funcții separate, chiar dacă astăzi le privim împreună ca părți ale aceluiași loc de dormit.
La romani, patul nu era doar pentru somn
În casele romane existau paturi cu utilizări diferite. Lectus cubicularis era destinat somnului, iar lectus tricliniaris era folosit la masă, când participanții la banchet stăteau rezemați pe cotul stâng și serveau cu mâna dreaptă.
Exista și lectus lucubratorius, asociat studiului și scrisului, precum și lectus genialis, legat de căsătorie. Aceste nume arată cât de variat era folosit mobilierul. Nu toate obiectele numite paturi erau echivalentul patului din dormitorul actual.
Saltelele aveau huse umplute cu paie, fân, lână sau pene. Materialele și finisajele depindeau de avere. Diferența față de un culcuș din plante era și în husă: umplutura putea fi strânsă și așezată pe un cadru.
De ce au apărut baldachinul și perdelele
În încăperile reci ale castelelor medievale, perdelele groase din jurul patului limitau curenții de aer și păstrau căldura aproape de cei care dormeau. Baldachinul nu era numai decor. Delimita un spațiu mai ferit în interiorul unei camere mari.
Unele paturi aveau sub saltea o rețea de frânghii întinse între laturile cadrului. Când frânghiile se lăsau sub greutate, trebuiau tensionate din nou cu o cheie de lemn, altfel mijlocul suprafeței de dormit cobora. Acolo se pune și povestea populară, discutabilă istoric, a expresiei englezești „sleep tight”: dormi cu frânghiile bine întinse.
Cine a creat componentele moderne
Salteaua cu arcuri
Prima saltea cu arcuri din oțel a fost brevetată în 1871 de germanul Heinrich Westphal, care a preluat sistemul arcurilor de la scaunele trăsurilor și l-a montat într-un miez compact de dormit. Arcurile au adus o altă soluție de susținere față de sacii umpluți cu materiale vegetale sau lână. Istoria saltelei cu arcuri este o etapă distinctă de istoria cadrului de pat. A atribui întregul pat unui inventator de saltele ar însemna să confunzi piesa cu ansamblul.
La fel, întrebarea cine a inventat trenul cere să deosebești contribuțiile succesive. Un obiect folosit zilnic adună soluții create în perioade diferite.
Patul rabatabil
William Lawrence Murphy este asociat cu patul rabatabil în perete, dezvoltat în jurul anului 1900, la San Francisco. Locuia într-o garsonieră mică, iar eticheta vremii nu permitea ca o femeie să intre în dormitorul unui bărbat: patul ridicat în perete transforma dormitorul într-un salon în câteva secunde. Mecanismul cu balamale elibera podeaua și lăsa aceeași cameră să fie folosită și în timpul zilei.
Spuma cu memorie și somiera cu lamele
Spuma cu memorie a fost creată în 1966 de Charles Yost, în cadrul unor cercetări pentru NASA. Istoricul publicat de NASA descrie dezvoltarea materialului pentru protecție la impact și confortul scaunelor de avion. Aplicarea lui la saltele a venit ulterior.
Materialul se deformează sub presiune și revine treptat la forma inițială. În anii 1980, formula a fost pusă la dispoziția publicului, iar compania suedeză Fagerdala World Foams a dezvoltat saltelele Tempur-Pedic, lansate în 1991. Somiera cu lamele elastice de lemn a apărut în Elveția în anii 1950: ea susține salteaua și lasă aerul să circule dedesubt.
Pe ce se dormea în gospodăriile românești
Lavița din lemn servea ziua drept bancă, iar noaptea drept loc de dormit, acoperită cu cergi și velințe. În casele cu cuptor de lut, spațiul încălzit de lângă acesta era folosit pentru odihnă. Soluția depindea de locuință și de resursele familiei.
Paiera era un sac din pânză groasă de cânepă sau in, umplut cu paie sau pănuși de porumb. Primăvara, umplutura veche era arsă, iar sacul era spălat cu leșie și umplut din nou, pentru a păstra locul curat. Patul de zestre, decorat și acoperit cu țesături și perne așezate în piramidă, avea și un rol în prezentarea bunurilor gospodăriei.
Istoria patului seamănă astfel mai mult cu istoria ceasului decât cu o invenție care poartă o singură semnătură. Iar originea cafelei arată o altă limită a întrebării „cine a inventat”: unele lucruri au ajuns la forma cunoscută prin folosire și schimbări succesive, nu printr-un singur moment de creație.