Ce înseamnă pritanie: explicația cuvântului și DEX
Cuvântul „pritanie” apare în două lumi foarte diferite. În dicționare înseamnă pritania, adică rândul în care pritanii, magistrații unui trib atenian, țineau conducerea în Atena antică, vorbă adusă în românește prin franceza prytanie. La sat însă, oamenii zic „pritanie” ori „pritinie” în loc de prietenie, o zicere de gura lumii pentru legătura curată dintre doi oameni sau dintre două case.
Merită despărțite de la început, ca să nu cauți un sens pe pista greșită. DEX înscrie „pritanie” numai ca vorbă de istorie antică, iar pentru graiul de la sat are „pritinie” și „prietinie”, forme regionale ale cuvântului prietenie. Când citești vorba într-o carte veche de știință sau într-o carte școlară de istorie, aproape sigur e vorba de Atena. Când o auzi la bunici, aproape sigur e vorba de prietenie.
Ce acoperea vorba pe vremuri
Sensul de la sat era mai lat decât cel de azi. Prietenia nu oprea la simpatie, ci însemna pace și bună înțelegere ținută în timp, cu vorbă dată și respectată. Unde doi oameni ori două case „legau prietenie”, gâlceava se stingea și ei își dădeau bună ziua din nou.
Prietenia se lega cel mai strâns la nunți și la botezuri. Când copiii a două familii se cununau, socrii nu rămâneau simpli cunoscuți, ci se țineau de ei ca de rude, cu ajutor la lucru mare și cu mers împreună la praznice. Tot acolo intra și cumetria prinsă la botez, când nașii și părinții rămâneau legați o viață, căci, cum spunea lumea, cumetria era o înrudire ținută în seamă.
Un al treilea sens venea pe firul împăcării. La nedei și la praznicele satului rudele se întâlneau, pizmașii se împăcau și de acolo ieșeau legături de prietenie. Doi vecini certați pe un gard sau pe o palmă de pământ se așezau de vorbă, își spuneau deschis supărarea și se învoiau în pace, fără ranchiună ținută pe sub masă.
Unde o mai auzi azi
Cel mai des dai de „pritanie” citind despre Grecia antică: în istorie, în atlase și în cărți de civilizație, unde pritanul e magistratul atenian și pritania e rândul lui de conducere. Nu e greșeală de tipar și nici alt sens nu stă în spatele ei.
La sat, vorba de gura lumii a supraviețuit în îndemnurile bătrânilor de a ține pacea între vecini. Unii spun și azi că o casă merge bine când vecinii stau în pritinie, adică fără pâră, fără garduri înalte între suflete, cu ajutor la nevoie. E aceeași lume adunată în dicționarul de superstiții și în obiceiurile vechi, unde vorba bună și mâna întinsă țineau mai mult decât hârtia semnată.
Poți folosi prietenia în grai și azi, cu zâmbet, fără să sune prețios. Când legi o apropiere care trece de stadiul de cunoștință, când te împaci cu un văr după ani de tăcere, când două familii se unesc prin copiii lor, ai în față chiar pritinie adevărată. Spune-i pe nume, căci oamenii se bucură când aud o vorbă veche folosită la locul ei.
Oamenii se opresc la astfel de vorbe vechi când le e dor de vremurile în care legăturile dintre vecini și rude aveau un nume mai cald decât o listă de contacte în telefon. Cu cine din viața ta ai o legătură atât de trainică încât să merite numită pritinie?