Ce înseamnă autism?
Autismul este o diferență în dezvoltarea creierului care influențează comunicarea, relațiile cu ceilalți și felul în care o persoană simte sunetele, lumina sau atingerea. În medicină, se numește tulburare de spectru autist, prescurtat TSA. Nu este o boală care se vindecă, dar persoanele autiste au nevoie de sprijin adaptat lor.
De ce se numește „spectru”
Nu există un singur fel de a fi autist. Un copil vorbește puțin și are nevoie de ajutor în activitățile zilnice. Un adult vorbește fluent, lucrează și se descurcă singur, dar zgomotul din birou sau o întâlnire cu mulți oameni îl epuizează. Nevoile lor sunt diferite, chiar dacă diagnosticul are același nume.
Spectrul nu este o scară simplă de la „puțin” la „mult”. Felul în care cineva comunică nu arată, de unul singur, de cât ajutor are nevoie. Unele persoane autiste au și dificultăți de învățare, altele nu. Inteligența și nevoia de sprijin nu se citesc dintr-o etichetă.
Autismul face parte din dezvoltarea timpurie și rămâne pe parcursul vieții. Un diagnostic primit la maturitate nu înseamnă că autismul a apărut atunci, ci că a fost recunoscut târziu.
Ce observi la un copil
Părinții remarcă diferențe în comunicare și joc sau o nevoie puternică de rutină. Printre lucrurile care merită discutate cu medicul se află:
- Copilul nu răspunde când îl strigi pe nume.
- Nu arată cu degetul ce îl interesează și nu îți atrage atenția asupra acelui lucru.
- Folosește rar gesturi sau imită greu gesturile altora.
- Repetă anumite mișcări ori se concentrează foarte mult asupra unui interes.
- Reacționează puternic la zgomote, lumină sau schimbări de rutină.
O singură observație nu pune diagnosticul. Nici faptul că un copil adoră un joc, nici faptul că evită privirea nu sunt suficiente. Notează ce se întâmplă, în ce situații și dacă se repetă, apoi discută cu pediatrul.
Dacă pierde cuvinte sau abilități pe care le avea, cere evaluare medicală fără să amâni. Descrie concret ce făcea înainte și ce nu mai face acum.
Cum se vede la adulți
La un adult, dificultățile includ efortul mare de a purta o conversație, înțelegerea foarte literală a vorbelor, oboseala după socializare sau sensibilitatea la lumină și sunet. Schimbarea neașteptată a programului este greu de gestionat pentru unii.
Aceste dificultăți se evaluează, nu se etichetează după un videoclip. Autismul nu este același lucru cu ADHD, deși autismul și ADHD-ul coexistă la unele persoane. Nici dificultățile de citire și scriere asociate cu dislexia nu înseamnă, prin ele însele, autism.
Cine pune diagnosticul
Nu există o analiză de sânge sau o scanare care să confirme singură autismul. Specialiștii evaluează dezvoltarea, comportamentul și comunicarea. Un chestionar online nu înlocuiește această evaluare.
Pentru un copil, începe cu medicul de familie sau pediatrul și cere îndrumare către specialiști. Evaluarea implică, după caz, psihiatrie pediatrică și psihologie clinică. Pentru tine, ca adult, medicul de familie te îndrumă către o evaluare de specialitate.
Dacă întâlnești numele Asperger într-un document mai vechi, el aparține unor clasificări anterioare. În clasificările actuale este inclus în spectrul autist. Medicul îți explică termenul folosit în documentul tău.
Cauze și ajutor după evaluare
Autismul nu are o cauză unică. În dezvoltarea lui sunt implicați factori genetici și de mediu. Vaccinurile nu cauzează autism.
Sprijinul urmărește nevoile persoanei: comunicare, activități zilnice, adaptări la școală sau la muncă și ajutor pentru familie. Problemele asociate, precum anxietatea sau dificultățile de somn, se discută separat cu medicul. Medicamentele nu „șterg” autismul.
La consultație, întreabă: „Ce îl împiedică acum să se descurce și ce sprijin îi este potrivit?” Cere un plan explicat pe înțelesul tău, cu obiective concrete. Ajutorul nu este rezervat copiilor mici; și adulții nou diagnosticați au nevoie de adaptări.